2015-09-01 08.24.50

Asta-i despre o situație în care eu fac shram deasupra toaletei; adică despre moldovenismul din fieare din noi.

 

Una dintre experiențele #șnormal. Casa care noi o închiriam în Chișinău avea 2 toalete: una sus, lângă dormitor; și una jos, pentru oaspeți și comoditate dacă ești jos. Tot acolo, în toaleta de jos, stătea cazanul de gas.

 

Prin iunie 2014 uitasem să plătesc factura – eram în afara țării toată vara și, așa cum nimeni nu trimite un reminder online, #asaosituatie s-o prinit. Mă-ntorc eu singur acasă și trăiesc vreo săptămână cu apă rece și pizza la comandă, în timp ce plătesc penalități, stau în rânduri, scriu cereri, plătesc taxe stranii – ca, în sfărșit, vină să mă conecteze și.. îmi zic că nu pot, că legea nu dă voie: toalet cu gaz nu merge!

 

Urmează altă săptămâna – negociez cu proprietarul casei că asta nu e vina mea ca toaleta e într-o cameră cu cazanul de gaz, și că el tre să rezolve. El îmi spunea că dacă eu plăteam factura aia, probleme nu aveau să fie. Adică că poate că el și îi ilegal, dar că eu definitiv eram un idiot; which you can’t dispute.

 

După care iarăși am plecat, pe vreo lună. Nimic nu s-a rezolvat la următoarea întoarcere, și am insistat. Am zis că amuș vin cu copil de 4 luni și femeie gravidă, e în prag de septembrie, și eu nu am nici apă caldă și nici unde să-ncălzesc o cașă! Iobanaivrot.

 

Situația s-a rezolvat când ne-am întors în septembrie. Nu știu cum, dar s-o rezolvat. Întrebări n-am pus: gaz era! Apă caldă! Foc pentru cașă la 5 dimineața! Foc pentru un vin fiert, la făclia șemineului.

 

În iulie 2015, am uitat să achit factura iarăși; fost iarăși toată vara în Ucraina (cu 0 zile întrerupere), și așa cum nimeni nu a trimis vreun reminder online să achit prin epay, #asaosituatie2 s-o prinit. Ne-ntoarcem noi în 4 deja! (;)), în prag de friguri și ploi de septembrie, fără apă caldă și gaz pentru 2 cașe la 5 dimineața!

 

De data asta nici nu vreau să îi zic proprietarului. Pentru că evident m-ar trimite în vreo croazieră prin orașele Croației. Zic că rezolv eu și singur. cereri, rînduri, taxe stranii, tot pachetul. Aparent nu se poate deja, în general de reconectat, pentru că trebuie să treacă de la o companie de deservire la alta (nu-mi mai aduc aminte care-i schema). Proprietarul trebuie să depună cerere, și-abia după asta. Mă rog, mă explic că am acasă 2 țînci, și pentru încă o taxă de urgență și altă cerere, în două exemplare, mi se dă voie să mă reconecteze.

 

Pe data de 24 august, ultima zi de lucru nainte de toată efervescența independenței și limbii noastre ia amploare și îndoapă moldovenii în alcool și șașlîcuri: ultimul bastion al vacanței. După asta urmează încă un an de 9 to 6, de powerpointuri și conferințe, sau experți străini, de bugetat și răs-bugetat, de lucrat ”pentru țară”; pîn la următoarea vară.

 

Toaleta continuă să fie acolo, pentru că așa e mai comod să trăiești într-o casă. Eu înțeleg că ei amuș vin și că tre de o demontat de acolo. Dar nimeni din santehnici nu pot, și eu nu tare vreau să pătrund în tema demontatului de vecee, așa că luăm decizia să îl astupăm. Da, să îl astupăm. Să facem un colțisor de ”artă”. Așa că pun o măsuță peste toalet, astup masa cu un șarf mioritic, pun 2 vazoane de flori la picioare, un tablou pe mijloc, ca să stea de la pământ până la vârful mesei, iar pe masă îi fut un brad de la Balu brazilor. Iaca instalație contemporană, MOMA să mă judece.

 

Destul de frumos arată, de parcă una din pasiunile mei și a Irinei este anume de a intra în acest bloc de granit, 2×3, cu un cazan monumental și un șram al colțișorului neponeatnyi: măcar dacă era vreo icoană pe masă! Da așa – in august – BRAD blea. Bred, adica.

 

Băieții intră. 2, tehnarii, se duc să vadă de unde de unit. Omul la cravată și costum, același funcționar care a venit și ultima dată, intră în toaletă. El ta știe că acolo-i toalet, dar vede o instalație de artă. Zice ”de ce, mă rogel, ai supt acest voal?”. Îi zic că ”odata, acolo era toalet. Da amu damu nu, o trebuit să astupăm”. El ridică voalul, vede toaletul, se întoarce și zice că legea nu permite.

 

Iobanavrot.

 

Sunete la centru, sunete la proprietar, garantez că eu scot toaletu amu-amu, numa să vină să mă contecteze, că înțelegeți că voi intrați în butylkă, dar eu am femeie și 2 țînci. Pohui.

 

După o săptămână de dușuri cu apă rece pentru adulți și încălzit apă în ceainic și turnat ca să fie fix la temperatura care trebu – după ce copii o mâncat cașă rece o săptămână și numa tost cu foie gras, știam că mâine îi ziua ceea! A să vină și a să mă deconecteze și eu încă pe nimeni nu am găsit care să scoată toaletu.

 

Așa că l-am scos eu. Cu tot cu șlanguri și ros cleiul cu cuțitu ca să separ budoair-ul de pământ, cu târâit la acele 30 de kile până în beci, pus un covoraș deasupra și așteptat băieții.

 

Băieții au venit. Mi-au dat de înțeles că problema putea fi rezolvată și altfel, moment la care eu am înțeles că creierul meu poate nu e programat la așa idei, ș-ap mi-am adus aminte că eu am încercat (poate) să evit să dau mită prin a construi un șarm eclectic de plante, tablouri și brazi deasupra toaletei. Poate nu atât ilegalitatea în sine, sau lipsa de 1000-2000 de lei, dar incapacitatea de a putea iniția așa discuție despre cum…de înțeles.

 

În schimb, în orice toalet n-aș intra acum în vreo casă, îmi imaginez cum arăta asta dacă deasupra lui ar fi o instalație de artă contemporană. Iar pentru asta, garantez, merită de trăit.

IMG_3869

Vineri seara, cam pe când s-au început atacurile în Paris, am ieșit la o cină cu Paul – probabil cel mai apropiat prieten în timpul celor 2 ani ai mei cât am stat la Paris. Paul e francez-argentinian-elvețian și în sutele de nopți cât am stat la dânsul mi-a confirmat toate stereotipurile despre francezi: gurmanzi, inițiați în filosofie, un picuț aroganți și self-centered și foarte patrioți.

Când Paul gătea (și el gătea tot timpul), avea un obicei de a nu se atinge de mâncare până eu nu gustam. și dacă nu ziceam nimic, el întreba: ”alors?”; cu părinții în Lyon, Paul e un mare fan al echipei de-acolo; despre Moldova mă ghiontea cât de des posibil, dar a ținut (și ține în continuare) numadecât să vină să o vadă.

Sticlele curgeau gârlă ieri seara și abia spre sfârșite observase un mesaj de la prietena sa israelită care-i spunea, pe scurt, despre ce se întâmplă în Paris. Vinul nu a mai curs gârlă după asta și seara, foarte rapid, s-a disipat într-o stare de angoasă. Unul din atacuri a avut loc la doar 2 blocuri de unde trăiește acum; la una din cafenele fusese nu demult; la meciurile Franței se duce des, la Stade de France; dar gândurile erau la prieteni, la familie – sunt ei în siguranță?

azi am pus tablouri în casă și instalat ”liustre” – și în micile pauze mai verificam ce e pe bbc despre atacuri, și ce mai zice lumea pe fb; trist și-ntro parte, și-n alta. dar mai trist pe facebook: de ce americanii îs vinovați, închideți granițele, unichștojîți-i pe araghi, de ce v-ați pus tricoloruri pe profile, e trist la dânșii dar de ce nu v-o fost trist amu 2 săptămâni când la ruși, la români, la lebanezi, la kenieni li s-o întâmplat tragedii?

e trist să compar sentimentele și gândurile alor noștri când l-am văzut pe Paul aseară; când mi-am dat seama de drama care o trăiește el, și toți ceilalți francezi; când realizezi că nu există răspunsuri și acțiuni simple și directe la tot ce se-ntâmplă în acest haos, începând de la Siria și până la atacurile armate din școlile americane; când realizezi că compasiunea care poți să o simți e greu de conștientizat (noi n-am avut niciodată așa ceva) sau de transmis (dar un profile pic cu steag francez e un început!).

în stilul clasic al nostru însă, cel mai trist mi-a fost să realizez că discuțiile au deraiat de la cele care încă își mai au meritul de a fi discutate/debate-uite (ce e de făcut cu ISIS, tre de închis granițele sau nu, criza migranților) înspre degringolade despre profile pics și cât de patetici (*așa cum percepem noi patetismul) sunt cei care azi aderă la o mișcare de susținere/compătimire a francezilor.

Paul și-a schimbat azi poza de profil; și se duce mâine acasă, în Paris; peste două luni face un sailing peste atlantic, dar mâine se duce acasă, inclusiv pentru a fi parte din masa de oameni care zice că nouă nu ne este frică, suntem solidari și o să învingem.

iar noi nu suntem francezi: nici gurmanzi, nici inițiați în filosofie, nici patrioți, nici solidari; doar puțin aroganți și self-centered; iar asta este foarte, foarte trist.

inceput ziua la in-touch contact improvisation barcelona festival; sebastian incearca sa ne scoata din patern-ul de duet in CI – zice sa calatorim in/inspre/cu grupul, cu ochii inchisi-deschisi, sa credem grupului si celorlalti; sa ne dam greutatea si sa ii sustinem pe ceilalti cand e nevoie; hmm – parca am mai auzit asta undeva #eielvis

dupa-masa (ca spatiu temporal) il pierdem prin magazine cautand mobila; o cultura intreaga de renovare si fishti-din-palete in tot orasul asta; shi vrei mai in scurt, iar asta inseamna chiar totul: mese, scaune, canapele, lampi, paturi, dulapuri, vazoane, instalatii intregi si felurite alte vise-de-hipsteri – totul deja exista; iar daca nu exista – baietii (si fetele) hipsteri iti fac. #shivrei

seara intins-o la Liceu, la nabucco; 3 ceasuri de verdi asta nu-i un ceas de verdi, si dat seama ca opera asta-i asa o fishka care trebu numadecat, dar nu tare des; discutia-n capu meu atat in timpul operei cat si dupa de fapt nu e legat de content (știem eu ca tăt a să se termine h..), dar despre locul operei in viata noastra peste vreo 50-100 de ani; ca si cum tat ce-i bun si frumos dam o fost creat cu cateva secole in urma – nimic nou nu tinde sa fie consacrat in aulele istoriei, iar odata cu evolutia tehnologiei inspre holograme si dincolo de ele – chiar o sa mai fie nevoie sa vii sa vezi 3 ore de othello sau barbierul din sevilla? poate pentru ambians si atmosfera (shampusiku ii bun si scump!), nu-s sigur daca pentru altceva. dar repet – asta-i cred ca moldovanu din mine care nu-ntelege; вкус надо воспитывать, zice lumea, ap iaca. #vospitovaivkus

pe langa asta mai sant 2 copii-schmonderi care au universul lor si il inmultesc exponential pe al nostru; leyla canta la trompeta zilele astea si incearca sa inteleaga care-i fishka cu acest babylon in care traim, cu limbi si oameni noi, cu palmieri, mare, nisip si structuri de gaudi si mozaicuri de miro; aceast avalagam de limbi si culturi, #hipsteripestetat, si david-alejandro, care se simte mai in apele lui aici acasa; davidic face cercuri de 360 incontinuu si zambeste cald si dulce, asa cum numai copii pot zambi si cred ca numa parintii lor pot vedea;

#asatraim #красиволетатьнезапретишь
IMG_3186 IMG_3208 FullSizeRender

IMG_0464

lumea se iubește și-n colțuri de troleibuze

ștrengar care adulmecă floacele ei,

o pișcă de mână, o-npunge în coaste

și zâmbetul ei parcă-l respinge,

parcă-l atrage

și cu acel nu știu ce

și nu știu cum

el o trage în chicote și o sărută flămând

astupându-i obrajii de orhidee cosmică cu mânele umede

în transpirația lor, în zumzetul troleului

în privirile incomode și întrebările taxatoarei

de cine-a intrat și cine-are bilet

lumea se iubește-n colțuri de troleibuze

alături, în nemișcarea semaforului,

cu fața lipită de borșul cayenului,

cu mirosul petalelor de tranfafiri și

transpirația chimică a mdma-lui de ieri

lumea se strânge de mâini și se iubește

în nuci de cocos

în chemări trimbulinzi pe ringul de dans

în strângeri de mâni, și de coapse, și buze-ncleștate

în stări ce te-amphetamplică

în zgomot de dans, trans

în donperignonuri și moeturi cu gheață

în stări ce te zguduie și te fac

răcitură

lumea se iubește-n nuci de cocos.

campeona

zic sa-mi scriu; ca sa nu uit; si zic sa-i scriu, ca sa nu uite; si in general, sa nu se uite.

scriu de la o terasa insorita, cu un rose pe masa, un flam d’óu de la delicatessen si un suc fresh; soarele prajeste putin pielea, dar briza marina calmeaza putin aerulul, il adulmeca neted, asa ca nu iti trebuie decat ochelarii ca sa nu orbesti. alaturi de mine sta david-alejandro; trip-ul lui de acu doua zile e probabil motivul pentru care ii scriu, si imi scriu; si scriu;

variatiile la tema cosmosului si cum noi am ajuns din niste maimute cu insticte primitive sa punem roboti pe marte lansati dintr-o macara prinsa in cosmos – nu au sa se inceapa decat cu procesul nasterii; pentru ca de atunci noi putem sa facem asta; iar nasterea, davidash, e un proces atat de singular, genial, frumos, chinuitor, intrebator, visator, fizic si spirutal, etern si totusi unic, privat incat. in nestiinta si neputinta noastra de a-l intelege, noi ii zicem miracol.

nasterea este un miracol; un miracol unde tu te rupi din camasa unui univers, cald si hranitor, intuneric in care se aud vibratii, si ajungi intr-un univers plin de soare, brize marine, sunete si imagini – oh – atatea imagini; unele se repeta, altele nu; de la unii vin sunete – de la altii substante lichide ce curg din ceea ce vei invata ca sunt ochi; curg lacrimi, davidash; pentru ca corpul nostru nu poate sa isi exprime altfel starea sa de fericire, de exaltatie, de karma, de congruenta cu energia pozitiva a universului, de simbioza cu perfectiunea, cu viata, incat…plangem; a plange de bucurie, davidash, e o stare care ti-o doresc sa o dai cat mai des in viata; leyle-i, i-am scris despre tremurici in genunchi, despre starea de trimbulind; iti doresc si cat mai multe stari de trimbulind in viata.

dar nasterea, in afara de un miracol, este totusi un proces care trece prin mamica, de la prima contractie pana la taierea cordonului ombilical; apropo, eu ti-am taiat cordonul; e important sa o stii ca nasterea s-a incheiat cu mana slabita, tremuranda, plina de transpiratie si contractii proprii pentru 21 de ore, cu fermitate strangand acele foarfecii. din acel moment, ai devenit independent; pana atunci, corpul tau, tot universul tau s-a aflat in mamica iar ea te-a purtat ca pe un țar, ceea ce si esti; ea, pentru 21 de ore, s-a zbatut intre separarea acestor universuri cu atata forta, rabdare, zambet, calm, respect, dorinta, mantre, inclestat de dinti si aaaa-uri prelungi, cu atata dare de sine, cu atata vizualizare a ceea ce esti si o sa fii, cu atata straduinta si culmi care eu nu le stiam, atata putere incat nu poti sa nu ii spui decat la campeona; mamica este la campeona din nasterea ta, din faptul, davidash, ca tu traiesti.

ultimele doua zile cred ca am procesat ce s-a intamplat in spatiul la alea 21 de ore; incercam sa inteleg ca sa iti pot scrie, davidash, ce este important din nasterea ta; m-am gandit la glumele care nu trebuie sa le faci atunci cand mamica zboara pe surf, pe valul contractiilor; rupe valul, adicatelea; despre cum ti-am citit din micul print si stanescu; despre inebunitii salcami care te-au intalnit cand ai tras primul aer; dar am inteles ca nu trebuie sa iti scriu decat despre imaginea pertinenta pe toate orele alea, unica imagine care o asociez cu nasterea ta, este fata campeonei care in timpul contractiilor, cu ochii inchisi, cu firele parului peste fata, cu lumanari in intuneric, si luminite colorate, intre atata energie ce vibra prin camera, zambea. maica-ta zambea cand te nastea; din zambetele astea, davidash, iti doresc sa ai cat mai multe;

bine ai venit, țar david-alejandro cotruță. acum vine vremea să-nvățăm să deschidem ochișorii, să ridicăm căpșorul, să inspirăm, să învățăm și apreciem diferența între lumină și întuneric, să distingem sunetele și să atribuim imagini stabile, chipuri la toate aceste personaje stranii care mă înconjoară; și, evident, vremea sa sugem; să sugem lapte :)

înainte!

14171932667306

Cum să-i explici copilului tău despre alegeri și ce sa întâmplat ultimele zile pe arena politică în mioriticul nostru plai? Mai știi, poate vine Ionuț acasă și întreabă de tat’so ‘’tă-tăi, tă-tăi! da ci-o făcut nenea Renato care aducea muzică la noi în sat di l-o scos din horă?’’

Pentru că explicațiile de-a democrația, stat de drept sau rău, dar un rău necesar sunt complicate chiar și pentru mintea celor mai luminați, este întodeuna: futbol-ul.

Read More

%d bloggers like this: