Archive

despre

dna Revutchi.jpg

ca sa intru in clasa’ntaia, a trebuit sa trec concurs; chiar daca maica-mea era profa la Eliade – cumva in mintea mea asta nu se lega cu ‘’precis o sa ma ia’’ (sincer, care erau sansele?) sh eu am invatat ‘somnoroase pasarele’ ca sa recit la ‘test’. ma tin minte mergand cu maica-mea de mana, pe drum, ca sa luam rutiera sa ma duc sa dau testul; iar eu continuu repetam, sh aveam o frica enorma de ‘a nu fi indeajuns de bun’, sh in acelasi timp o convingere ca ‘’i’m good, man’’. o mare parte din aceasta schema o ramas cu mine si pana acum.

**

in prima luma, la scoala mica, veneam des (sau eram adus de vre-un elev mai mare?) la Eliade, in deal. maica-mea mai avea lectii, sh trebuia sa o astept pana termina; sh cum la lectiile de biologie era interesant (multe specimene, microscoape, scheleturi), dar nici intr-atat incat sa stai in fiecare zi sa asculti asta ultimele 2 ore – eu o mai tuleam prin liceu; asa am dat de biblioteca, la etajul de sus – o oaza de aer liber, un izvor de istorii si experiente – din care, in urmatorii ani, m-am imbatat copios.

***

Dna Revutchi a fost calauza mea in acest univers de coridoare enorme (cand esti mic – acesti labirinti-munti de carti par incomparabil mai mari); in aceasta jungla in care totul atragea, tot vroiai sa citesti, nimic nu era de’ajuns si, tot timpul, era ceva mai fermecat, mai parfumat, mai bun; cum terminai o carte, alta te tragea de maini;

****

la sfarsit de an – eu am devenit miop. am avut o vara de stat pe pat, in veranda, pe zeci de perne sh caldari de capsuni, visini si tot din harmanu lu bunica-mea la Gura Bacului; si zeci de carti care tot veneau in fiecare saptamana din Chisinau, de la biblioteca. Singur pe lume, de H. Malot, a fost prima mea carte; Winnetou a fost eroul meu la care am plans sh ras zile la rand; prin Verne am trecut furios, aproape obsesiv sa citesc toate cartile numerotate, coperta groasa sh cu primele ilustratii; twain sh dickens i-am citit la nistru, cum se cade; Monte-Cristo ramane a fi cartea mea preferata; Eliade il ura si iubea pe Papini, ap eu tot asa pe Eliade; Camus m-a tintuit, Preda m’a eliberat, fitzgerald, orwell, salinger, marquez, cervantes, nabokov, kafka, hemingway sh restu brigazii m-au facut om.

*****

ani la rand am perindat biblioteca; cu timpu au aparut si alte pasiuni; multe pasiuni : ) dar biblioteca ramanea a fi oaza mea de libertate; sh Dna Revutchi, fidelul meu indrumator in aceasta cale; mirabolanti acesti ani si aceste calatorii la et. 3; cum lumina cade intre rafturi de carti, cum particule de praf se vad in aceste sclipiri de lucish; cum tremura degetele cand cauti vre-un autor sh tot vezi Camus, Carre, Chekov, Cooper?! Da, Cooper si ultimul dintre mohicani! iaca ce caut!

******

tot prin Dna Revutchi am ajuns, pare-mi-se, la cenaclu; Dna Bulat a deschis din min(t)e scriitorul; cu exercitii literare, discutii la ceai sh o buna doza de roman(t)ism :) asa de departe acesti ani, sh totusi – atat de aproape.

multam, dna Veronica. va cuprind sh ma inchin. mai rar asa mentori se intalnesc in cale. xx

IMG_0484

despre importanța copiilor să aibă lucrurile lor

complet a lor; numai a lor

neîmpărțite cu părinți, frați și surori

să nu se transmită la copii

să spună fericiți, și la 2 și la 3

și la treizeci și trei

ca asta îi

numai a lor

să nu-l împarți cu soția,

cu amanta

sau cu geamănul tău

să fie al tău

numai al tău.

 

e-go-go

și iepurașul

sunt lucrurile ”tolko moi”

și în capul lui de doi anișori

nimeni nu are dreptul

să pună laba peste egogo și iepurașul

lui.

 

vă doresc tot timpul

să aveți egogoii și iepurașii voștri

cât mai mulți

și să nu dați voie la nimeni

să pună laba peste ce-i al vostru.

 

eu cand eram mititel

îmi strângeam dinții

nu credeam în a-i arunca peste acoperișul casei

si nici să îi îngrop tot nu vedeam sens

așa că îi colectam

într-o oală mică de lut

de culoarea lutului

și de mirosul lutului

o oală cu vreo 14,15 dinți.

 

Din când în când îi mai scoteam

și mă uitam la ei

care-s molarii, și care-s acei ascunțiți

canini.

Se văd cariile

și găurile negre

să simt tăișul rădăcinilor rupte

când trăgeam cu putere ușa

sovietică

laolaltă cu dintele meu

de o ață.

 

Nu ni-i asta copilăria noastră

Călărit pe porci înfierbântați

Proaspeți uciși

c-un șiocălău înșipt în inimă

”să nu-i țâșnească sângele!”

cum zicea dedea Borea și unchiu Pavel

iar eu, proaspătul avansat la

ținutul piciorului din stânga sus

a porcului

ca să nu se zvârcolească violent

și să fugă disperat prin curte

de parcă știe ce-l așteaptă

 

moartea

moartea nu așteaptă pe toți

și ca niști porcușori, grași

buni de pârjolit

noi tot fugim bezmetic

mai mult prin lumină decât prin întuneric

 

 

 

dar să revenim la lucrurile noastre

la ego-goi și iepurași

țineți-i aproape

și nu dați voie la nimeni

să pună laba peste ei.

 

succese.

eliade

Răsăriţi din foc de conştiinţă,
Din duruta neamului credinţă,
Fii din Decebal şi Ştefan Vodă,
Noi vom înălţa Moldovan-n odă!

Imnul Liceului ‘’Mircea Eliade’’

Scriu ca fost eliadist. Scriu, de asemenea, ca fecior al unei profesoare de la Eliade. Scriu, într-un final, pentru că îmi pasă de liceul Mircea Eliade şi de toată zarva asta făcută în ultimele zile cu privire la plăţile neformale. Read More

‘’Asta simţi cînd depăşeşti experienţa huliganică: o cumplită silă de tine şi de lume – şi o cumplită nostalgie după vârsta de patruzeci de ani’’
Mircea Eliade. Huliganii.

Directoarea liceului se trezeşte dimineaţa, dar nu vrea să-şi deschidă ochii. Încă e în starea aia de vis-nevis, cînd îţi mai poţi continua, conştient, gîndurile din cap – refuzînd să crezi însă că asta e vis. Directoarea se vede falnic păşind încet, agale pe coridoarele liceului. E numai ea. Nu sunt nici copii şi nici profesori. Ea e şef pe zdania asta şi nimeni nu se încumetă să nege acest adevăr. Deschide atent fiecare uşă şi verifică dacă nu s-au furişat cumva vreo 2-3 puradei ca să citească, printre crăpăturile băncii, cum Maitreyi îl ademeneşte pe Eliade. Dar nu e nimeni: pustiu în clase, pustiu prin coridoare, pustiu în sufletul directoarei. Asemeni tiranului din ‘’Toamna Patriarhului’’ – directoarea nu mai are vîrstă, nu mai are generali şi copiii ei tot au fost trimişi să se ascundă în stuf. Singură, tremurînd în tăcere, ea-şi continuă primblarea prin palatul ei de bănci ruginite, cărţi necitite şi un scîrţîit continuu de cretă pe tabla neagră a ceea ce a fost cîndva cel mai bun liceu al capitalei. Dar asta a fost cîndva. Acum totul e al ei. Numai al ei.

Read More

Eu am trăit în Paris cu Shereen un an în acelaşi apartament de 50 metri pătrăţi. Un an în care ne-am văzut zilnic, am vorbit zilnic, am mîncat, băut şi distrat. Un an în care am fost ambii (eu vreau să cred) foarte fericiţi pentru că ne înţelegeam bine, nu aveam probleme iar nopţile deobicei se terminau cu o sticlă de vin şi discuţii lungi, lungi despre..tot ce vrei. Shereen a fost persoana care m-a învăţat (fără predici, dar prin simpla ei prezenţă) că nu există nicio diferenţă între homosexuali şi heterosexuali. Şi unii şi alţii mănîncă, beau, iubesc şi suferă. Ce fac fiecare în dormitor nu îi priveşte pe nimeni şi nu ar trebui.  Apropo, lui Shereen îi plac fetele; de pe la 11 ani; şi ea, dacă încă nu aţi înţeles, este perfect normală (pentru toţi) şi genială (pentru mine).

Read More

Am zis că am să scriu despre Esmeraldas – în poze – dar aşa cum WP-u încarcă incredibil de greu pozele – vă invit să vedeţi istoria pe facebook  – pentru acei ce-mi sunt prieteni. Pentru restul – o să le bag şi aici, doar că nu acum, mai tîrziu.
Read More

din moment ce vad ca in ultimul timp ‘datul cu opinia’ devine din ce in ce mai institutionalizata (unimedii, voxreport, publica report, etc) iar blogherii nostri devin, peste noapte, ‘analisti’ in mai toate, incepand sa devoreze biscuiti si apa gazata la vseakie ‘offline-uri’, decis ca tre` cumva de gandit ceva despre toata miscarea asta. Sorkin mi’a luat-o inainte:
Read More

%d bloggers like this: