înainte scriam aproape în fiecare zi/săptămână aici; când puterea facebook-ului și a instagram-ului încă nu era așa de pronunțată, când scrolling-ul nu era sport național/matinal/visceral, când încercai să transmiți ceva prin scrierile tale și nu doar să postezi poze cu mâncare sau câți kilometri ai alergat. la copii mă răstesc că ei nu citesc (așa cum citeam eu înainte, pe timpu lor!), și mi-i ciudă că tehnologia i-a stricat. dar stricați suntem noi toți, de la mic la mare.
de la ultimul meu post:
- a dat COVID-ul peste noi. așa perioadă în istorie nimeni nu a trăit: granițele închise, toți în măști, toți online, lupta pentru vaccine, prieteni și apropiați prin spitale, aninați la aparate de respirație și, în general, o altă realitate. Am stat închiși prin case, am crezut că amuș răsturnăm munții cu toate cursurile online, am închis ofis-urile, am făcut tabere în care ne-au tremurat genunchii și lăcrimat ochii și zis că ”never again”. daaar…
- s-a dus tăticu. subit și foarte trist (cum altfel?) în septembrie 2021. o operație banală, un posibil malpraxis al medicilor, un te iubesc în ultimul apel, care nici nu știam cum să-l primesc. l-am primit ca pe o glumă, am zâmbit și zis lasă așa vorbe, și speram să ne vedem în câteva zile la șașlîcioc și beloțel. ne-am văzut în morgă și la cimitir. zbor lin, tăticu. îmi lipsești.
- o venit războiul peste noi. dacă de trecerea în neființă a părinților ești oricum cumva gata (ca și de orice trecere a oricui), iar pandemia covid o fost cu multă frică și instabilitate dar…cel puțin în Ucraina fără super-multe bariere de a continua viața plus-minus norm, de război…de război – noi n-am fost gata. Am fost singur cu 3 copii, și fugeam de rachete și tancuri. ca-n 1940, I suppose. am fugit întâi în Moldova, ș-ap în Muntenegru, ș-ap în Barcelona. Spre deosebire de mulți alți prieteni ucraineni – noi am putut, cel puțin, să fugim în afară; am avut resurse să o facem; am avut la cine să ne ducem. alții nu. despre acest război teribil – e prea greu de scris cât încă continuă, și oricum în scrolling-ul facebook-cesc e multă info despre cum și ce-am făcut în perioada aia (humanitarian aid, fixer pentru jurnaliști internaționali, fundraising, ciorapi/chiloți optam, etc) – dar… dar războiul e și astăzi activ.
- ne-am mutat iar. înapoi în orașul libertin al minței mele. dar de data asta oleac altfel. copiii la școală în catalană, iar noi căutând să nu mai facem, iarăși, aceleași greșeli ca și din trecut. până când – nu se prea primește.
așa că ce să-ți spun, cititorule? că au zburat 3 ani de când ți-am scris, și că viața e radical altfel decât când te-am lăsat. că totul trece, și bine și rău. că îmbătrânim și asta se simte. că îmi cresc copiii ca pe drojdii, și-amuș iarăși o să rămânem singuri cu compasul meu moral I.? că te întrebi tot mai mult pentru ce tot asta, și pentru ce eu aici, și care-i sensu în general.
iar dacă înainte așa întrebări erau ușor discutate la un fum și un vin – acum ele apasă tot mai tare înauntru. pentru că răspunsuri nu-s.
a.cotruta 