Archive

viatanrai

campeona

zic sa-mi scriu; ca sa nu uit; si zic sa-i scriu, ca sa nu uite; si in general, sa nu se uite.

scriu de la o terasa insorita, cu un rose pe masa, un flam d’óu de la delicatessen si un suc fresh; soarele prajeste putin pielea, dar briza marina calmeaza putin aerulul, il adulmeca neted, asa ca nu iti trebuie decat ochelarii ca sa nu orbesti. alaturi de mine sta david-alejandro; trip-ul lui de acu doua zile e probabil motivul pentru care ii scriu, si imi scriu; si scriu;

variatiile la tema cosmosului si cum noi am ajuns din niste maimute cu insticte primitive sa punem roboti pe marte lansati dintr-o macara prinsa in cosmos – nu au sa se inceapa decat cu procesul nasterii; pentru ca de atunci noi putem sa facem asta; iar nasterea, davidash, e un proces atat de singular, genial, frumos, chinuitor, intrebator, visator, fizic si spirutal, etern si totusi unic, privat incat. in nestiinta si neputinta noastra de a-l intelege, noi ii zicem miracol.

nasterea este un miracol; un miracol unde tu te rupi din camasa unui univers, cald si hranitor, intuneric in care se aud vibratii, si ajungi intr-un univers plin de soare, brize marine, sunete si imagini – oh – atatea imagini; unele se repeta, altele nu; de la unii vin sunete – de la altii substante lichide ce curg din ceea ce vei invata ca sunt ochi; curg lacrimi, davidash; pentru ca corpul nostru nu poate sa isi exprime altfel starea sa de fericire, de exaltatie, de karma, de congruenta cu energia pozitiva a universului, de simbioza cu perfectiunea, cu viata, incat…plangem; a plange de bucurie, davidash, e o stare care ti-o doresc sa o dai cat mai des in viata; leyle-i, i-am scris despre tremurici in genunchi, despre starea de trimbulind; iti doresc si cat mai multe stari de trimbulind in viata.

dar nasterea, in afara de un miracol, este totusi un proces care trece prin mamica, de la prima contractie pana la taierea cordonului ombilical; apropo, eu ti-am taiat cordonul; e important sa o stii ca nasterea s-a incheiat cu mana slabita, tremuranda, plina de transpiratie si contractii proprii pentru 21 de ore, cu fermitate strangand acele foarfecii. din acel moment, ai devenit independent; pana atunci, corpul tau, tot universul tau s-a aflat in mamica iar ea te-a purtat ca pe un țar, ceea ce si esti; ea, pentru 21 de ore, s-a zbatut intre separarea acestor universuri cu atata forta, rabdare, zambet, calm, respect, dorinta, mantre, inclestat de dinti si aaaa-uri prelungi, cu atata dare de sine, cu atata vizualizare a ceea ce esti si o sa fii, cu atata straduinta si culmi care eu nu le stiam, atata putere incat nu poti sa nu ii spui decat la campeona; mamica este la campeona din nasterea ta, din faptul, davidash, ca tu traiesti.

ultimele doua zile cred ca am procesat ce s-a intamplat in spatiul la alea 21 de ore; incercam sa inteleg ca sa iti pot scrie, davidash, ce este important din nasterea ta; m-am gandit la glumele care nu trebuie sa le faci atunci cand mamica zboara pe surf, pe valul contractiilor; rupe valul, adicatelea; despre cum ti-am citit din micul print si stanescu; despre inebunitii salcami care te-au intalnit cand ai tras primul aer; dar am inteles ca nu trebuie sa iti scriu decat despre imaginea pertinenta pe toate orele alea, unica imagine care o asociez cu nasterea ta, este fata campeonei care in timpul contractiilor, cu ochii inchisi, cu firele parului peste fata, cu lumanari in intuneric, si luminite colorate, intre atata energie ce vibra prin camera, zambea. maica-ta zambea cand te nastea; din zambetele astea, davidash, iti doresc sa ai cat mai multe;

bine ai venit, țar david-alejandro cotruță. acum vine vremea să-nvățăm să deschidem ochișorii, să ridicăm căpșorul, să inspirăm, să învățăm și apreciem diferența între lumină și întuneric, să distingem sunetele și să atribuim imagini stabile, chipuri la toate aceste personaje stranii care mă înconjoară; și, evident, vremea sa sugem; să sugem lapte :)

înainte!

Advertisements

e 3. e 3.07. e treizerosapte si vreau sa dorm si am pagini de citit si planuri de facut si alte prostii. si se face treizeroopt. si as vrea sa va scriu despre visuri si prieteni, despre echidistanta, presa, carti, despre loan sharks si tot felul de alte prostii care mi le scriu pe colturi de hartii si in mijlocul notitelor la prelegeri si care le scribulesc pe dosul palmei sau rapid daca pot undeva adanc in minte astfel incat intro zi sa va pot zice si voua. voua. e treisizece si mi se face tot mai somn si mai somn si elementul de procrastinare intrece orice masura cu acest post. e treisiunsprezece si iarasi sunt ultimul care mai respira in bloc. ca si cum as fi la mare intro dimineata geniala dupa multe beri si trabucuri si costea ar canta ‘cand soarele rasare, am ochii injectati’. treisidoisprezece. si stiu ca intrun moment efectul redbulului o sa treaca si o sa trec si peste momentul de dupa momentul cand trece redbulu si o sa pot iarasi sa ma asez pe acest scaun nemoale si o sami infund ochii in alte prostii si in alte idei pana cand o sa decid sa fac o pauza ca sa controlez posta in care stiu ca nu e nimic sau blogul care nimeni nu il updaituieste si nici nu imi pasa sau sa citesc stiri care nu ma intereseaza. e treisipaisprezece si imi dau seama ca fiecare fraza imi ia cam cate un minut ca sa scriu.

tinerilor, dati-mi un punct si va voi sprijini pe toti voi. dati-mi o idee, o privire noua. dati-mi portocale sau sticle de vin din burundi. dati-mi aceste 10 minute inapoi.

treisisaptesprezece. din sapte in sapte.

%d bloggers like this: