Archive

nemuritor

campeona

zic sa-mi scriu; ca sa nu uit; si zic sa-i scriu, ca sa nu uite; si in general, sa nu se uite.

scriu de la o terasa insorita, cu un rose pe masa, un flam d’óu de la delicatessen si un suc fresh; soarele prajeste putin pielea, dar briza marina calmeaza putin aerulul, il adulmeca neted, asa ca nu iti trebuie decat ochelarii ca sa nu orbesti. alaturi de mine sta david-alejandro; trip-ul lui de acu doua zile e probabil motivul pentru care ii scriu, si imi scriu; si scriu;

variatiile la tema cosmosului si cum noi am ajuns din niste maimute cu insticte primitive sa punem roboti pe marte lansati dintr-o macara prinsa in cosmos – nu au sa se inceapa decat cu procesul nasterii; pentru ca de atunci noi putem sa facem asta; iar nasterea, davidash, e un proces atat de singular, genial, frumos, chinuitor, intrebator, visator, fizic si spirutal, etern si totusi unic, privat incat. in nestiinta si neputinta noastra de a-l intelege, noi ii zicem miracol.

nasterea este un miracol; un miracol unde tu te rupi din camasa unui univers, cald si hranitor, intuneric in care se aud vibratii, si ajungi intr-un univers plin de soare, brize marine, sunete si imagini – oh – atatea imagini; unele se repeta, altele nu; de la unii vin sunete – de la altii substante lichide ce curg din ceea ce vei invata ca sunt ochi; curg lacrimi, davidash; pentru ca corpul nostru nu poate sa isi exprime altfel starea sa de fericire, de exaltatie, de karma, de congruenta cu energia pozitiva a universului, de simbioza cu perfectiunea, cu viata, incat…plangem; a plange de bucurie, davidash, e o stare care ti-o doresc sa o dai cat mai des in viata; leyle-i, i-am scris despre tremurici in genunchi, despre starea de trimbulind; iti doresc si cat mai multe stari de trimbulind in viata.

dar nasterea, in afara de un miracol, este totusi un proces care trece prin mamica, de la prima contractie pana la taierea cordonului ombilical; apropo, eu ti-am taiat cordonul; e important sa o stii ca nasterea s-a incheiat cu mana slabita, tremuranda, plina de transpiratie si contractii proprii pentru 21 de ore, cu fermitate strangand acele foarfecii. din acel moment, ai devenit independent; pana atunci, corpul tau, tot universul tau s-a aflat in mamica iar ea te-a purtat ca pe un țar, ceea ce si esti; ea, pentru 21 de ore, s-a zbatut intre separarea acestor universuri cu atata forta, rabdare, zambet, calm, respect, dorinta, mantre, inclestat de dinti si aaaa-uri prelungi, cu atata dare de sine, cu atata vizualizare a ceea ce esti si o sa fii, cu atata straduinta si culmi care eu nu le stiam, atata putere incat nu poti sa nu ii spui decat la campeona; mamica este la campeona din nasterea ta, din faptul, davidash, ca tu traiesti.

ultimele doua zile cred ca am procesat ce s-a intamplat in spatiul la alea 21 de ore; incercam sa inteleg ca sa iti pot scrie, davidash, ce este important din nasterea ta; m-am gandit la glumele care nu trebuie sa le faci atunci cand mamica zboara pe surf, pe valul contractiilor; rupe valul, adicatelea; despre cum ti-am citit din micul print si stanescu; despre inebunitii salcami care te-au intalnit cand ai tras primul aer; dar am inteles ca nu trebuie sa iti scriu decat despre imaginea pertinenta pe toate orele alea, unica imagine care o asociez cu nasterea ta, este fata campeonei care in timpul contractiilor, cu ochii inchisi, cu firele parului peste fata, cu lumanari in intuneric, si luminite colorate, intre atata energie ce vibra prin camera, zambea. maica-ta zambea cand te nastea; din zambetele astea, davidash, iti doresc sa ai cat mai multe;

bine ai venit, țar david-alejandro cotruță. acum vine vremea să-nvățăm să deschidem ochișorii, să ridicăm căpșorul, să inspirăm, să învățăm și apreciem diferența între lumină și întuneric, să distingem sunetele și să atribuim imagini stabile, chipuri la toate aceste personaje stranii care mă înconjoară; și, evident, vremea sa sugem; să sugem lapte :)

înainte!

Advertisements

Si pentru ca azi mai tarziu voi fi in sfarsit fericit si o sa uit de voi si tremuriciul din picior imi va disparea, iar fluturii-dinozauri care imi bat in stomac si piept se vor aseza sa doarma, si pentru ca ritmul inimii nu va mai fi ca la bolt, si pentru ca privirea mea – pierduta undeva departe in orizont, aruncata in trecut – se va centra in sfarsit pe un om si doar un om, si pentru ca starea asta de ucidere si de amageala proprie va fi, din nou, schimbata pe un fel de fel de fel de fel de care nu pot sa va explic in litere si cuvinte; si pentru ca – va scriu acum, ca sa ma stiti cum sunt cand sunt cu voi si de ce sunt asa cu voi.
Read More

In ultimul timp am facut lucruri care uneori ma fac noapte sa ma fac ghemotoc si sa tremur; iar uneori ma apasa, din senin, o stare de aia cand vrei sa plangi si nu stii de ce; cand ti se rupe crestetul in doua, cand incremenesti privind undeva in gol; si unica intrebare, unicul gand ce il ai e un trist semn de intrebare ’doamne, oare de ce mi-e bine/ cand sunt departe de mine?’.

Read More

Sa nu se rupa noaptea doamne
Sa nu se rupa
Ca mi se surpa cerul doamne
Ca mi se surpa

Sa nu se rupa noaptea doamne
Sa nu se rupa
Ca mi se sfarma visul doamne
Ca mi se sfarma

Sa nu se rupa noaptea doamne
Sa nu se rupa
Ca mi se stoarce cerul gurii doamne
Ca mi se stoarce

Am plecat de’acasa acum vreo 6 ani, rebel, cu pantalonii largi si gauri in blugi, cu tricou peste tricou si parul in gel. am plecat pentru ca trebuia sa castigi un concurs ca sa pleci iar eu vreau intodeuna sa castig. am ramas pentru ca era mai dificil sa ramai decat sa te intorci acasa iar eu intodeuna vreau sa fie mai dificil, pentru ca atunci mentul din cap se opreste sa raga la mine cum ca is fricos, ca aleg ce e mai usor, ca o sa mor pitic. am ales sa fac o facultate de care nu stiam nimic, pentru ca atunci cand ai de ales intre economie si matesha, e bine sa fii sado si sa te arunci din avion. am fost in locul in care aparent jimi hendrix a avut o casa intr-un satuc micut marocan pentru ca nimeni nu se duce acolo. pentru ca acolo nu e nimic. nici jimi hendrix. nici casa lui. am fost in palatul topkapi si am cautat sabia lui stefan. ea, aparent, tot nu era acolo. am mancat maimuta si sarpe inmae sai, am pasit in laos si am mituit vamesii din cambodia ca sa’mi dea pasaportul inapoi. am iubit si inselat. si ranit. si inselat. si ranit. am fost fericit, am fumat trabucuri monte cristo si rome&j, am alergat gol prin paris, am facut sex in tren, avion, mare si pe bancheta din spate a autobuzului frankfurt – f.hahn airport. am vazut dragoni si cum luna se apropie ingrijorator de aproape de mine in cluj, am recitat poezii si am baut chateauneuf-du-pape din 84. am iubit. m-am tavalit in zapada si glod, m-am urcat pe taxiuri pe bodoni, am cules poama si adormit imbratisat. am jucat sah cu kasparov si baut cu andreii mei. am inselat. si ranit. am pierdut un prieten. nu am plans la inmormantarea lui bunel’mio. am plans la titanic. am votat. am fost la damien rice la concert si am fost alungat dintr-o tabara de dezbateri in italia. Am castigat odata un concurs la radio nova. Am tremurat si rupt uneori la dezbateri. Am chemat la arme pe timpu revolutiilor lu rosca. Am vrut sa fiu tiran. am spus rugaciuni timp de 6 ani inainte de somn. Am fost ateu. Nu am tradat. am. am 22 de ani, miopie de 4.5, si nu mai am spatele drept c., hai in america de sud pentru un an. Fara bani si fara bilet de intoarcere.

departe de mine mabogo plange.

de fiecare data, la o oarecare perioada a anului, o iau iarasi pe ada milea in brate, deschid cartea aia veche a lui russell despre toti noi si toate, privesc pe geam ca sa-mi dau seama unde sunt, ma uit prin camera, printre carti, prin amintiri, carduri, scrisori, cecuri; ma uit la mine. zambesc si (imi) zic ‘inca un an’. as putea face din ada milea un text, de parca as fi cosmescu vreo 10 ani in urma cand facea chestia aia cu taierea cuvintelor dintr’un text intreg si apoi le aranja pe toate (dar absolut toate) intr-o alta ordine, care sa aiba sens. ii lua cate 5-7 ceasuri, dar dupa aia…

Read More

De vreo 10 minute stam nemiscati la vreo 200 de metri de gara. In cele 5 limbi, suntem anuntati ca “vom vi anuntati cand vom sti ce trebuie“. Privesc prin geam si vad pe un fel de tarabe o minge de fotbal. Mai incolo stau alte cladiri, toate facute din fanera si o macara falnic se lupta cu vantul (ce straniu e ca acum vedem macarale si nu mori de vant. Cu atat mai straniu considerand faptul ca inca sunt undeva prin olanda, dupa antwerp cred ca). Prinvesc lateral prin oglinda si zaresc gara. Un fel de structura de prin anii 30-40 cred ca, astazi acoperita in graffitti si oarecum daramata. Oare arhictectul o fi avut ganduri marete cand a proiectat-o? Zorzoanele, pilonii si alte chitibusuri demonstreaza o intentie si nu doar o proiectare a simplista a unei gari (intr’un sat cel mai probabil, pe atunci, ne insemnat).

Read More

%d bloggers like this: