Un sentiment de ne la locu lui. Citesc, recitesc si aceasta stare continua. Si nu e vorba de decor, de culorile saltarete, de banerul miscator ce distrage atentia, de meniul care sta aiurea in stanga. Adica e vorba si de toate astea, dar e ceva mai mult. Ceva intrinsic. E ca personajul din Metropolis, despre care am mai vorbit, care se trezeste intr’o lume care nu e a lui. E ca Declan din I, Lucifer (sau satana de fapt) care nu intelege sentimentul de aer care ii patrunde in plamani. Provoaca un sentiment de repulsie, de strigat la cer, de kirpich zidit intr’o cladire doar din sticla ; cam asa cum cladirile din Fountainhead provocau un ne-la-locu-lui sentiment pentru toti, in afara de putini. Dar aici el nu e Roark ; el nu vrea sa fie Roark. Simt de parca cineva s’ar inneca si ar incerca din rasputeri sa iasa la suprafata. Chiar daca asta ar insemna sa deschida ochii intr’o mlastina. Dar nu, nu e vorba de mlastina, ar putea deschide ochii si in cea mai frumoasa oaza din insulele Belize, dar si-ar simti pielea jupita, arsa, tremuranda, ingalbenita, piscator, ochii i s’ar bulbuca, s’ar inrosi, ar iesi din migdalele azurii ce’i tin crestetul. Acest sentiment, aceasta stare de pierdere, de negasire, de inoportun, de gresit imi zice multe despre… despre mine si despre distante. Si despre ce a ajuns portalu. Cred ca daca m-ai rupe si pe mine de pe portal, as trece prin starile alea de cold turkey, de dependenta. As sfarsi probabil sa revin altfel, oriunde, cu baneruri multicolore care se misca constant. As putea sa’mi zic ca asta e bine, ca sunt flexibil, adaptabil, ca pot renaste. As sti ca mint si ca ceva, inauntru, e.. ne-la-locu-lui. Eu n’am sa revin. Ca ceva in mine se misca si ma doare.