despre sentimentul de frica

vorbeam ieri cu cineva despre cat de schimbatoare sunt starile noastre. despre extreme, libertate si despre conceptia noastra asupra proprii stari. doar, in mod constient, noi ne dam seama ca suntem fericiti, sau ca ceva ne irita sau ca ne este frica. aceasta stare, de frica, vine o realizare a unor evenimente, a unor circumstante. noi stim ca ar trebui sa ne fie frica. ca trebuie sa ne fie frica. si, in consecinta, noua ne este frica.

cand aveam 7 ani am plecat la scoala ca sa dau ‘testul de admitere’. stiam ca vreau la scoala si ca nu pot gresesc. invatasem ‘somnoroase pasarele’ si tin minte starea de atunci, cand eram pe drumul de’acasa inspre rutiera, cu mami de mana. imi ziceam ca ‘chiar daca gresesc ceva, pot sa le zic poezia – o sa ajute. sigur o sa ajute? o sa ajute, nu?’. este prima si ultima stare de frica care o tin minte sa fi venit inconstient. pur si simplu mi’era teama, frica.

iar din toate fricile cred ca ‘frica de a nu pierde/gresi’ este cea mai constructiva. intre timp insa ne invatam sa credem in avans ca ‘chiar daca pierd o sa fie ok, o sa supravetuiesc’. mecanism de aparare. de aia si devenim oarecum safe si insensibili.

nu stiu idea acestui post. de parca vreodata posturile astea au avut idee. tot ce stiu e ca eu vreau sa’mi fie frica si nu’mi reuseste. frica de asta, inconstienta.