șef pe zdanie

‘’Asta simţi cînd depăşeşti experienţa huliganică: o cumplită silă de tine şi de lume – şi o cumplită nostalgie după vârsta de patruzeci de ani’’
Mircea Eliade. Huliganii.

Directoarea liceului se trezeşte dimineaţa, dar nu vrea să-şi deschidă ochii. Încă e în starea aia de vis-nevis, cînd îţi mai poţi continua, conştient, gîndurile din cap – refuzînd să crezi însă că asta e vis. Directoarea se vede falnic păşind încet, agale pe coridoarele liceului. E numai ea. Nu sunt nici copii şi nici profesori. Ea e şef pe zdania asta şi nimeni nu se încumetă să nege acest adevăr. Deschide atent fiecare uşă şi verifică dacă nu s-au furişat cumva vreo 2-3 puradei ca să citească, printre crăpăturile băncii, cum Maitreyi îl ademeneşte pe Eliade. Dar nu e nimeni: pustiu în clase, pustiu prin coridoare, pustiu în sufletul directoarei. Asemeni tiranului din ‘’Toamna Patriarhului’’ – directoarea nu mai are vîrstă, nu mai are generali şi copiii ei tot au fost trimişi să se ascundă în stuf. Singură, tremurînd în tăcere, ea-şi continuă primblarea prin palatul ei de bănci ruginite, cărţi necitite şi un scîrţîit continuu de cretă pe tabla neagră a ceea ce a fost cîndva cel mai bun liceu al capitalei. Dar asta a fost cîndva. Acum totul e al ei. Numai al ei.

Se aşează în tronul ei, privind cu un dispreţ total la vechile reminiscenţe: pitici şcolari cu flori în mînă, diplome ale celor premiaţi naţional sau internaţional, vechi profesori. Vezi tu – e greu să creezi ceva. Îţi trebuie timp şi o echipă bună. Îţi trebuie o oarecare doză de onestitate: adică să nu furi chiar tot ce poţi, mai dai şi înapoi. Îţi trebuie o oarecare consistenţă, ca lumea să-şi dea seama că eşti bun tot timpul, nu numai uneori. Îţi trebuie să poţi uni oamenii, să îi înţelegi şi să acţionezi în numele colectivului întreg.

E uşor să distrugi ceva ce alţii au creat. Trebuie să intimidezii pe unii, să-i dai afară pe alţii, să-ţi faci nişte pile cu ăştia de mai sus (prin diverse scheme: mai schimbi aici o notă, mai adaugi acolo una – tu doar poţi: eşti director! Ce naiba!). Mai faci vreo 2-3 contracte fictive – aparent repari garduri, schimbi uşi, bagi termopan. Cheltui x, scrii y, te înţelegi cu furnizorii, mai bagi un ştamp, mai dai sub masă un plic. Totul legal. Cînd cineva te întreabă de unde, cum, de ce, unde-s banii – dai din umăr şi-i dai afară (sunt şi pentru astea căi legale! Ce naiba! Eşti director). Cînd se mai încing chestiile – te duci în vacanţă. Revii din vacanţă, intri în concediu de boală. Vreo 6-7 luni, că e serios. Tot legal: ăştia de la minister nu întreabă, că au şi ei necesităţi (financiare), mai au copii, mai vor o notă aici, un BAC acolo. Ce probleme? Eşti director, ce naiba!

Cine a citit însă cartea lui Marquez ştie ce se întîmplă cu tiranii. Ei mor vii încă fiind. Noi toţi trăim în viitor numai prin ceea ce am creat. Eşti scriitor – o să-ţi rămînă cărţile. Actor – feţele oamenilor cînd te priveau. Şofer – oamenii care i-ai dus, întregi şi teferi, din A în B. Problema e cînd eşti tiran. Pentru că atunci tu nu creezi nimic, tu doar distrugi. Şi astfel, te distrugi pe tine; şi o generaţie întreagă de copii ce-ar fi putut să fie, ce-ar fi putut să citească liniştit Mircea Eliade în băncile liceului.

Directoarea liceului deschide ochii. În jur pustiu şi rece. Atunci cînd visele devin realitate, oamenii închid ochii şi-i deschid repetat, sacadat încercînd să se convingă că de fapt e un vis încă. Directoarea îşi pişcă corpul, aprinde şi stinge lumina încercînd să iasă din acest vis. Dar din realitate nu fugi.

Se împiedică de-o carte uitată de vechii generali. O ridică încet. Marquez: ’’un veac de singurătate’’.

PS: autorul acestui post îşi asumă orice asemănare între acest vis-nevis şi realitatea situaţiei de la Liceul Mircea Eliade. În caz de necesitate – se pot produce documente care certifică toate insinuările de mai sus. Cel mai uşor însă e să le cereţi de la procuratura #md – ele acolo culeg praf demult.

PS2: ‘’cine iese ultimul din școală: stingeți, vă rog, lumina’’.

Update I: Între timp băieţii de la JurnalTV o reacţionat. Şi bine o reacţionat: iată apasă aci. Adic pe imagine. 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: