atunci când mă fac ghemotoc

In ultimul timp am facut lucruri care uneori ma fac noapte sa ma fac ghemotoc si sa tremur; iar uneori ma apasa, din senin, o stare de aia cand vrei sa plangi si nu stii de ce; cand ti se rupe crestetul in doua, cand incremenesti privind undeva in gol; si unica intrebare, unicul gand ce il ai e un trist semn de intrebare ’doamne, oare de ce mi-e bine/ cand sunt departe de mine?’.

Anul trecut pe timpul asta ascultam le professor (la fille danse) in viena, asteptand peste noapte un zbor; veneam sa ma indragostesc (pentru a cata oara?) si credeam ca craciunul ala acasa, cu toata degringolada si excesul ala de sine, de alcool, de ore tarzii, de brate si saruturi, de camere la etajul 3 si jocuri-nejocuri – ca totul ma tragea inapoi acasa; anul a trecut cam in acelasi ritm. Cu despartiri, olande cu otrava, iarasi despartiri, veri incalcite, cu maramuresuri si ucraine re-visited, apoi

 blocati in mijlocul la nicaieri undeva la o intersectie in turcia; cam asa cum viata mea ramasese blocata – in mijlocul la nicaieri si peste tot; undeva la o intersectie; cu ochii mei daltonici care nu disting cand e galben si cand e rosu; de aia, uneori cand trebuia sa mai continui, eu ma opream brusc; si cand trebuia sa ma opresc brusc, eu continuam; in orice caz, eram (si sant) fara de permis – si asta dupa o noapte buna in cam; atunci mi-am pierdut si bicicleta, strans legata de un gard; m-am intors sa nu gasesc nimic; macar daca imi lasau ’rama’ – aveam sa fac o poza si in sfarsit sa adaug un image la postul ala de demult; cam asa m-am simtit eu tot anul – ca o bicicleta aninata de un gard cu un lant, si care e jefuita (de timp) din timp in timp de catre cineva: o schitsa, doua schitse, o roata, doua roti.

Anul asta, blocat peste noapte in milan (fuck you easyjet) ascult ada milea si imi dau seama ca lucrurile se complica. Ma fac ghemotoc mai des noaptea in pat. Tremur mai violent. Imi mananc unghiile (si asta dupa vreo 15 ani, cand am facut cu mine un pact: ’de azi inainte, nu iti mai mananci unghiile’); nu imi mai pasa de politica de acasa; nu mai citesc timpul; ma gandesc tot mai mult la moralitate; doar ma gandesc – reactie nu’i la asa ganduri; starea aia de vreau sa plang si sunt singur ma cuprinde tot mai des; si atunci scriu cacaturi de astea; in fine – problema e in alta; in exces de

 sine, de alcool, de ore tarzii, de brate si saruturi, de camere la etajul 2, de jocuri-nejocuri, de 1499 si, cel mai rau, de chestia aia care o am demult: o imposibilitate de a zice ’gata’. Iar asta inseamna ca perpetuezi chestii care stii ca o sa le incalci, ramai blocat in chestii din care vrei sa iesi, stergi lacrimi de pe alte obrazuri (obraze?) si ca in general nu stii ce vrei; sau cine mai esti; sau cu cine mai esti;

Am impresia ca intre mine si restul se naste un hău. Dă-ți o palmă, A. Dați-mi o palmă. Am ajuns acasa. Si aici e atat de frig, atat de gri, atat de departe de mine – atat de bine. Craciunul urmator o sa fie diferit. Simt.