tiran fără A.

Si pentru ca azi mai tarziu voi fi in sfarsit fericit si o sa uit de voi si tremuriciul din picior imi va disparea, iar fluturii-dinozauri care imi bat in stomac si piept se vor aseza sa doarma, si pentru ca ritmul inimii nu va mai fi ca la bolt, si pentru ca privirea mea – pierduta undeva departe in orizont, aruncata in trecut – se va centra in sfarsit pe un om si doar un om, si pentru ca starea asta de ucidere si de amageala proprie va fi, din nou, schimbata pe un fel de fel de fel de fel de care nu pot sa va explic in litere si cuvinte; si pentru ca – va scriu acum, ca sa ma stiti cum sunt cand sunt cu voi si de ce sunt asa cu voi.

Totul, in fond, e despre timp; despre notiunea de timp; si cum percepem noi timpul; si ce este timpul pentru noi; ca sa fiu mai explicit, notiunea de timp este una abstracta – noi zicem ca a trecut o zi, o ora sau o secunda, pentru ca cineva a definit secunda sau ora ca distanta aia de ‘timp’ care a trecut; dar perceptia noastra despre timp este de un element continuu din care noi putem separa bucati si parti si sa le definim. De exemplu, eu nu pot sa zic ca am petrecut cu A. atunci cand vorbeam despre masoni o jumate de ora; eu pot zice, in schimb, ca am petrecut o eternitate pierduti in starea aia a noastra de gand unic; pentru mine notiunea de timp este ‘relativa’, si nu pentru ca ‘totul este relativ’, ci pentru ca eu ma pierd in unele identitati si nu vreau sa ies de acolo.

Multi ma intreaba si la multi le zic ca eu ma ucid. Si A. mi-a amintit ieri, fara ca sa’mi dau seama, de ce i-am zis odata pe un acoperis in cam cand inca ne uitam la stele si nu intelegeam ce facem; I’am zis atunci despre breton si conceptul de amour fou si ‘’si ma gandesc ca tu ai avut dreptate cand mi-ai spus atunci pe acoperis ca traim un amour fou, care ne consuma pe amandoi, pana la nimicire’’. De aia eu ma ucid. Pentru ca nimic nu se mai poate ridica la starea aia; nimic nu mai are aceasi culoare, acelasi sunet, aceasi atingere sau feel care il traim noi in lumea aia mica a noastra, in colturile alea de pat, in acoperisurilea alea distruse, in pierderea aia care o avem in corpurile noastre, in sminteala, sudorea si tairea respiratiei, in ochii rosii si incolacirea aia, in discutiile despre contextualism, moralitate si revolutii, in nebunia frenatica, in biletele de avion, in -5-4-3-2-1 si in misterul ei, in trecutul ei, in tacerea care se aseaza atunci, in acelasi cantec repetat de sute de ori, in tripping ala, in gropita aia, in coloana vertebrala, in decadenta si degringolada si bestialitatea aia in care ajungi pentru ca nimic nu mai are sens. Nimic nu mai are sens atunci cand iesi din corpul tau. De aia ma ucid.

Azi vine A. inca un om cu A. – viata mea se roteste in jurul lor. Intrebarea care imi ramane e cat de mult pot sa continu si sa nu uit totusi de ambitiile si visul meu de a fi tiran. Cu toate ca, asa cum generalul lui marquez in toamna patriarhului, nu mai este tiran atunci cand Leticia Nazareno nu e cu dansul, ma intreb si eu daca eu pot sa mai fiu tiran fara A?

Azi vine A. 0.