Esmeraldas 1: narrative

Este o carte amuzantă de John Harding: One big damn puzzler. Un avocat american vine pe-o insulă care americanii au minat-o şi lăsat-o vreo 50 de ani în urmă. Respectiv, la toţi de pe insulă nu le ajunge ceva: ba un cior, ba o mînă, un ochi, nasu, etc. Cînd gringo-u vine însă pe insulă descoperă o lipsă totală de civilizaţie. De exemplu, toţi se cacă pe plajă dimineaţa, înainte ca să vină refluxu să le spele plaja. El nu prea înţelege, se mişcă încoace-încolo, pînă la urmă decide că el nu se poate căca în văzul la toţi, aşa că îşi sapă o groapă mititică şi se cacă în dînsa. Insularii, indigenii, necivilizaţii nu înţeleg nici ei: de ce el o săpat o groapă? După ce el pleacă, se adună tot satu şi se uită, inspectează ce-o făcut ele. Mai dau cu un băţ, mai scormonesc – poate ei ceva nu înţeleg.

Cam asta cred că a fost ziua de azi pentru mine. Venit în renumita Esmeraldă a Ecuadorului. Tre de lucrat aici cîteva zile, şi eu mi-am împachetat şorţii, havaianas-urile : ), ochelari de soare şi de înnot şi zburat aici. Vin la ocean, nu alta!

Ca să descriu narativ ce s-a întîmplatîn ultimele 5-6 ceasuri – e cam complicat. De aia mîine, poimîine, cînd oi termina aici – o să bag poze. O întreagă istorie acolo. Pînă atunci, ca să nu uit impresiile de azi, aşa o istorie:

Esmeraldas e un fel de talciok în care trăiesc 200 de mii de oameni. de negri, mai bine zis – considerînd că îs 90% negri. Cînd eşti negru şi mare – nu prea ai probleme să mergi printrun oraş renumit pentru criminalitate. Cînd eşti alb, slăbuţ şi porţi şorţi galbeni cu ochelari violeţi – începi să realizezi că amuş îi amuş. Dar să revenim la talciok. Azi am văzut, timp de o oră de mers prin centrul oraşului (adică aici sunt hotelele, parcurile, clădirile guvernamentale, bănci, etc) următoarele produse în vînzare: chiloţi, pultiuri (despre asta am o întreagă teorie – ţările în care se vînd pultiuri pe marginea drumului sunt toate la fel), skaturi, trube, banane, fişti de căutat aur/metal/bombe (de alea care fac pi-pi-pi cînd te apropii de ceva), discuri cu orice film tu vrei, în orice limbă tu vrei, crevete, brînză de vacă şi salam doktorskii (vreau să amintesc că aici îs 30 de grade, te sufoci – iar chestiile enumerate nu sunt în frigidere sau orice altceva, pur şi simplu, pe  marginea drumului stau). Hmm..simt că nu se primeşte să redau starea de talciok – asta trebuie să vezi un oraş întreg fiind întro stare continuă de cumpărare-vînzare.

Au fost şi cîteva surprize plăcute în tot acest talciok: jocul de bingo colectiv, biserica cu cel mai straniu pod, peştele de la cină, wifi din hotel şi…ehs, cam atît.

Seara am ajuns şi la plajă. pînă acolo taxistul mi-a explicat, mai mult sau mai puţin, care e problema la dînşii. Hai să zicem aşa: conceptul de service nu există. Un fel de revenire la Zatoka, numai că plaja e mult mai bună şi e totuşi oleacă de pacific. Aa, şi mai este o faleză de beton pe care stau aşezate, practic una lîngă alta, vreo mie de femei şi fete. Femei şi fete cu fundul mare, care nu fac nimic. Bărbaţii merg pe-alături şi beau bere. Normal – jîzni udalasi – ar zice unii. Ehs, cum să explic? Nu ştiu, nu pot – cred că sunt la fel de uimit ca şi indigenii de american, ca şi americanul de indigeni. Pozele poate vor vorbi mai mult.

pînă atunci – noapte bună muritorilor. Azi am învăţat să-mi iubesc ţara mai mult; arhitectura ei, oamenii ei, femeile ei (nu că femeile nu ar fi oameni, dar…înţelegeţi voi ce vreau să spun). Stau şi mă gîndesc numai ce-ar fi dacă am avea şi noi nişte ocean, nişte munţi, nişte insule. Ce service am oferi noi, ce infrastructură am construi. Din cîte-am văzut anul trecut la VdV – cam tot pe-acolo. Poate e mai bine aşa dar – să n-avem nimic, că să nu putem fărma ce-avem?