MD & SD

De aici, de departe, e uşor să uiţi de degringolada de-acasă. Nu e nici un fel de înProfunzime sau Fabrici, Vox-uri şi tot felul de alte platforme de bocit post-coital. Chiar dacă ar fi, la ora de-acasă, eu aci ba dorm, ba manînc, ba lucrez. Aşa că, vorba poetului, nici o şansă.

Ba mai mult, remarc de fiecare dată uşurinţa cu (!) care mă dezic de vulcanul ăstă politic de la noi. Cît eşti acolo – numai despre asta se vorbeşte, viaţa se roteşte în jurul alegerii preşedintelui (sau nealegerii – mai bine zis), cine pe cine, care e veşnica-negăsită soluţie, juriştii se crucesc de evoluţiile şi ce-şi permit unii, politicenii se mănîncă, se scuipă, se pupă, se trădează, Iudei adevăraţi! Numai potop ne trebuie pentru a prinde proporţii biblice. De la distanţă pare o telenovelă incredibilă. Un reality show de proporţii, un fel de Truman Show în care nu doar un sat, dar întreaga ţară complotează, joacă roluri, participă. De fapt, cînd spun întreaga ţară poate mă greşesc. E Chişinăul. Veşnicul Chişinău cu elita sa ce se fremântă, dejghioacă, blogguieşte, protestează. Viaţa de Chişinăunean s-ar integra de minune în vechiul Babylon (în afară de artă, cultură şi arhitectură). De departe, de aici, vă zic sincer şi fără răutate: părem nişte obsedaţi de politica asta. Mai avusem sentimentul ăstă vreo 2 ani în urmă cînd criticam ziarele de-acasă pentru lipsa de creativitate şi diversificare: tot ce puteai citi erau editoriale şi analize ale ultimei şedinţe ale parlamentului. Nada cultură, nada muzee, nada ştiri internaţionale. Nu multe s-au schimbat în ultimii doi ani, în afară de faptul că am petrecut şi eu o perioadă acasă. O perioadă în care am fost supt şi eu de nebunia asta politică. Da, am scris articole! Da, am participat şi eu la show-urile astea repetitive şi demente! Da, am fost şi eu revoltat, am strigat, am criticat, am fost decepţionat! Da, am devenit şi eu, cred că, un obsedat al evoluţiei politice! Şi ca şi orice alt Chişinăunean, după ce o zi întreagă urmăreai ştirile şi mascaradele politice, ieşeai seara şi te rupeai (în orice sens doriţi să interpretaţi acest cuvînt). Moldovenii par să răspundă la beţiile din politică cu beţiile lor. Aşa uită ei. Aşa a doua zi, mahmuri, o iau de la început cu Unimedii, Vox-uri, dezbateri şi alte soluţii. Nişte sado-masochişti, nu alta. Dacă am avea o ţară normală, cu politiceni normali, fără scandaluri, cu preşedinţi şi evoluţie economică – am impresia că am muri toţi de plictiseală, ar trebui să recreăm carnajul ăstă zilnic.

Televiziunile ar falimenta, nu ar mai fi show-uri, nu ar mai fi nimic de discutat. Ziarele ar dispărea, gata cu editorialele, cu analizele. Oamnii nu ar mai ofta, nu s-ar mai plînge că tot ce-i rău în ţara asta vine de la lipsa Preşedintelui, ar trebui să se uite deja la dînşii. Iar asta nouă nu ne place. Politicenii însăşi, din lipsa aprovizionării ego-ului personal cu (!) continue apariţii la TV, ar trebui să se apuce de lucru. Iar asta cam greu, cînd îs obişnuiţi, deja de ani buni, ori să lipsească de la şedinţe, ori să stăie căţăraţi în copaci, ori să strige că nimic, dar absolut nimic, nu se poate face fără alegerea Preşedintelui.

De aici, de departe, am re-început să citesc (cu poftă), să caut distracţii în weekenduri în afară de offline-uri cu bloggeri şi politiceni, să mă arunc de pe stînci, să iubesc libertatea de a nu fi obsedat. Egoist – ar zice unii – nu-mi iubesc patria, nu ţin la ţară, mi-i cald şi bine aici între străini – ar zice alţii. Poate, dar chiar şi aici, de departe, vă scriu. Nu despre stînci, vulcani şi salsa, dar..tot despre ai noştri. Obsedat ­ – ar zice alţii. Cinci luni şi juma de vîltoarea aia – infectat pe viaţă? O să vedem. Pînă atunci, pupici muritorilor!