povestea femeilor mele

acest blog este o părticică din mine; una în care, de mulți ani, în momente care mă ating – eu mă așez și (le) scriu; elementul public al său e încă greu de explicat – dar eu simt și vreau ca acest blog să fie public; nu-i vorba de aprobare, înțelegere sau de like-uri (cu toate că în unele perioade, și mai ales textele de-aici care-s trase de pe bloguvern, like-urile duceau în sine un element de satisfacție: încerci să le zici oamenilor ceva, și dacă ei înțeleg (și like-uiesc) – înseamnă că o faci bine).

scriu, în mare parte, pentru mine; sunt texte pentru mine-le de mai târziu (ca un fel de fotografii, menite să-mi fie ancore de care pot să mă agăța peste ani); sunt texte pentru copiii mei (chiar și atunci când nu îi aveam) – pentru ca ei să mă poată desluși mai bine atunci când eu nu oi putea; sunt texte, puține, pentru tine – cititor necunoscut; poate pentru că eu vreau ca și alții să trăiască același extaz și joie-de-vivre așa cum îl trăiesc eu.

acest text, însă, este pentru voi: femeile care ați fost în viața mea dinaintea Irinei; e puțin straniu cum noi ne uităm, conștient sau mai puțin, cum ne ținem pică, motivat sau nu prea, cum ne tăiem podurile care uneori ne-au unit; și poate că e normal să o facem – cel puțin în timpul imediat după ce hotărâm să mergem pe alte căi – e un instict de supravețuiere: nu poți clădi alte lumi și visuri dacă ești legat de cele vechi; așa și tăiem. uneori mai direct, mai abrubt; alteori, ne ia timp bun ca să putem zice un adio. uneori nici nu înțelegi dacă ai tăiat sau nu: parcă da, și parcă nu.

în fond, însă, noi suntem într-un veșnic proces de devenire; ne căutăm pe noi și ne găsim parteneri, călăuzători, profesori, eleve, co-călători, în-același-unison-gânditori care ne ajută să creștem; creștem spiritual, sexual, mental și fizic împreună și prin acești parteneri; voi, femeile din viața mea, m-ați ajutat să cresc; să iubesc, să sufăr, să fut, să mint, să mă înțeleg mai bine; să știu ce-mi place și cum îmi place, să deslușesc curbe, săruturi, coitusuri, viziuni, flori, cadouri; să știu ce să zic, și poate mai important – ce să nu zic; să (vă) ascult, să accept că egoismul și unicentrismul meu provoacă durere, și că durerea voastră mă doare și pe mine.

m-ați învățat despre subtilități femeiești: despre importanța ukladcei, despre asortarea de haine, despre orgasme (multiple), despre micile priviri care înseamnă precis nu, sau precis da, sau un je-ne-sais-pas-quoi; despre independență, spaima de paianjeni, și cât e de greu să jonglezi între carieră și dorința de-a fi mame full-time; despre feminism, și lupta voastră internă; despre curaj, bărbați mârlani și frica de a ieși seara singure.

despre frumos; ținere de mâini, transpirație, colțuri de pat, high-uri și atingeri care tremură corpul; despre furie, mânie, ură, palme, indignare, cuprins și necuprins; despre cât e de greu to let go, și cum ne ținem cu dinții de ceva ce nu mai are nici gust, nici vervă și nici sens; despre cum ne complacem în rutină și sentimentul de siguranță; despre cât e de greu să ne uităm în noi, și să ne spunem că ceva trebuie de schimbat.

vă mulțumesc vouă; fără voi nu aș fi ceea ce sunt azi; fără voi, nu aș fi cu I. și nu aș bea voluptatea vieții așa cum o fac azi; nu aș fi greșit, și respectiv înțeles ce trebuie să fac pentru a nu greși din nou.

podurile trebuie de închis; altfel energia nu poate trece de pe-un mal pe altul; merci; vă-mbrășisez strâns; aveți grijă.