cineva mătincă vrea să-mi fure calul.

Dacă eu am un cal şi tu mi-l iei, fără să mă fi întrebat şi fără permisiunea mea, se numeşte că tu mi-ai furat calul. Nu contează dacă tu îmi întorci calul peste o zi, o oră sau un minut. Tu oricum mi-ai furat calul. Nu contează dacă eu nu mi-aş fi folosit calul în ziua sau ora aia (deci nu deriv nici un avantaj financiar sau de oricare altfel de pe cal), tu oricum mi-ai furat calul. Nu contează nici dacă tu mi-ai folosit/obosit calul (poţi să-l mişti dintr-un grajd în altul), tu oricum mi-ai furat calul. De fapt, nu contează nici dacă ăsta e calul meu, la o adică (adică eu nu ştiu că e al meu). Dacă tu, luînd calul, credeai că nu e al tău – tu oricum (mi-)ai furat calul. Legea furtului are o serie de stranietăţi. De exemplu, tu poţi să-ţi furi calul tău (comiţînd un act (actus reus) şi avînd o intenţie de a fura (mens rea)). Dar nu-i pe asta articolul. Adică e pe cai, dar cai, să-i zicem, virtuali.

Zilele trecute citisem un articol despre pirateria online. Argumentul în articol, mai mult sau mai puţin, zicea că legea furtului, aşa cum e ea acum în majoritatea ţărilor lumii, e o lege veche, demodată, care nu mai corespunde cu realităţile, evoluţiile şi moralitatea de astăzi. Autorul zice că furtul online nu e de fapt… furt, pentru că (a) mulţi/toţi o fac şi (b) actul în sine cere mult mai puţin de la criminal (un click?), decît furtul obişnuit (fizic), astfel încît, ar trebui să nu mai catalogăm pirateria online ca furt, ci ca… altceva (o serie de opţiuni acolo).

Tot zilele trecute – scandal mare în Ungaria. Ex-preşedintele (deja) a plagiat lucrarea sa de PhD (doctorat) de la o serie de alţi autori. Pe unii a şi uitat să-i menţioneze la sfîrşit, nici măcar atîta recunoştinţă nu le-a arătat. Plagiatul e şi el un fel de furt. În fond, tu îţi însuşeşti ceva ce nu-ţi aparţine, fără permisiunea autorului. Cine ştie dacă Schmitt ar mai fi obţinut PhD-ul ăla fără ajutorul bunilor săi prieteni. Cine ştie dacă fără acel PhD mai ajungea el Preşedinte. Avantajele (economice, sociale, reputaţionale) pe care el le-a dobîndit în ultimii 20 de ani, oare nu se datorează (în parte, dar care parte?) şi prietenilor săi de la care el a plagiat? Pot ei cere o parte (dar care parte?) din aceste avantaje?

Şi uite aşa ajungem şi la oile caii noştri virtuali. Cînd eu scriu un articol şi se găseşte vreun Preşedinte de colhoz, ziar, blog sau site care-mi preia articolul, fără a mă întreba (chiar şi cu indicarea sursei), oare nu comite el un furt? Contentul meu nu îi aduce vizualizări şi, respectiv, bani din publicitatea pe care el o vinde mai tîrziu, pentru că are unsite popular? Nu am oare eu dreptul să-mi cer partea? Las judecata să stabilească care parte, atîta timp cît eu ştiu precis că este o parte.

Drepturile de autor pe internet este un domeniu foarte obscur şi nedefinit la moment. Unii (în mare parte, preşedinţi de colhoz), afirmă că internetul fiind, în principiu, un spaţiu public – din moment ce-ţi pui opera acolo – te dezici de orice drept de proprietate şi că (cu umila indicare a sursei sau a numelui autorului), ei se pot spăla pe mîini. Eu nu sunt atît de sigur. Ştii cum, dacă calul meu e în drum (public), nu înseamnă că tu poţi să mi-l fu..ri (printre altele).

Cred că e timpul de aşezat la masă cu cei şcoliţi în drept şi IT şi de stabilit nişte reguli şi pedepse (şi părţi). Nu de alta, dar eu simt că… cineva vrea să-mi fure calul.

PS: pentru cei cu înclinaţii de a prelua articole de pe Bloguvern, cu sau fără indicarea sursei sau a  autorului, nu uitaţi: noi nu uităm.