Țara 2 la leu’ un leu la 2

Mă urc eu în troleibuz ieri și se urcă cu mine și-un străin – un auslander pentru țara asta – nici nu știu ce era – suedez, islandez sau poate de pe altă lume. E-mbrăcat frumos, la patru ace, butoniere argintii, pantofii din piele, nici prea noi dar nici prea vechi – așa cum și trebuie – un semn că nu e prima lor zi, au mai bătătorit prin lume; de fapt, dacă stăteai și te uitai mai atent, observai și un praf arămiu, un fel de-argilă pe talpa pantofului său; am mai întâlnit astfel de praf doar în depărtatele ținuturi ale Patagoniei; umblat omul, evident; solid, făcut, ochelari stilați, cu rame aurii, miros plăcut de la acest munte de om și simțeam tocmai un simțământ imediat de respect, de venerație, de  adulație pentru dânsul, chiar de-l văzui doar pentru o jumătate de minut.

Se apropie taxatoarea. Ea nu vede nimic. Încoștomănată, sloi peste sloi de pulovere, pantaloni, fulare, ciorapi de lână, căciula peste urechi și ochi – ea are un singur scop; ea nu vede acest munte, acest gigant, acest ubermensch care stă ca un stindard alesteticului în acest troleu jegos. Ea se apropie și zice cu-o voce răgușită, isterică din start, morocănoasă, tăioasă:

”- Taxa vă rog!”

Eu, mic și înfrigurat, scot doi lei și-i întind tremurînd doamnei. Mă simt mic și nesemnificativ pe lângă colosul de lângă mine. El vede, de la înălțimea zeității sale, gestul meu și scoate și el, dintrun portmoneu scump, îmbelșugat – 2 lei. Mâna sa sigură întinde acești doi lei taxatoarei, care acum îmi pare și mai mică, și mai strivitoare de frumos. Ea-i ia, neobservând iarăși titanul din fața ei, și-i întinde înapoi, neceremonios, tichetul. Străinul îl ia și privește atent.

Întro voce și-un ton de om serios, cumpătat, trecut prin viață – străinul zice răspicat, clar cu un accent străin dar figura sa se impune, transcinde acest mic detaliu de accent:

”- Mă scuzați Doamnă!”. Eu mă cutremur când aud această voce.

”- V-am dat 2 lei. Mi-ați dat înapoi un tichet, o chitanță de un leu. Îmi întoarceți, vă rog, un leu?”

Sluțitura, hâzenia de babă se-ntoarce brusc și iritat începe să explice că Gheorghe Morgoci, Directorul Regiei Transport Electric Chișinău, a decis că pentru a epuiza un stoc de tichete vechi (de un leu), s-a decis că… Eu o pierd pe această schimonositură, nu mai aud cuvintele ei, explicațiile – eu privesc înmărmurit la străinul meu. El ascultă atent toată această explicație și răspicat, delicat răspunde:

”-Doamnă, eu trebuie să-mi decontez cheltuielele susținute în acest oraș. Pentru asta am nevoie de chitanțe care să reflecte adevăratele mele pierderi. Ori îmi dați două chitanțe de 1 leu fiecare, ori îmi întoarceți un leu, ori îmi dați o copie a deciziei Consiliului Municipal Chișinău, cu ștampilă și semnături. Eu… insist’‘.

Pământul se cutremura în jurul meu. Acest zeu, acest titan, acest munte, acest colos, acest minunat om, prin revolta sa, prin cuvintele sale poate distruge universuri. În fața sa – o taxatoare. O simplă taxatoare. Ea zice:

”- Ascultă aici băițașu’, nu te-ntărâta! Zi-i acolo, lu’ șefu tău, că la noi, aici în Moldova – un leu îs doi lei; înțelegi?Un leu îi egal cu doi”.

Și atunci am înțeles. În sfârșit am înțeles! Evrika! Trei concluzii:

1. Pentru ca echipa de fotbal a Moldovei să mai ia și ea, din când în când, câte un punct – prin decizia Federației Moldovenești de Fotbal, s-a decis: ”un gol de-a moldovenilor valorează cât două. Înțelegi? Un gol de-a nostru îs, de fapt, două”.

2. Pentru ca oamenii să nu se mai plângă de foame, de frig, de mizerie și de pensii mici – prin decizia Guvernului Moldovei, s-a decis: ”o pâine îs, de fapt, două; un cub de gaz îi, de fapt, două; o clădire istorică veche valorează cât două; o pensie, înțelegi, îs de fapt două”.

3. Pentru ca în sfârșit Alianța să-și poată alege Președintele – prin decizia AIE-ului, s-a decis: ”un vot de-al alianței valorează cât două. Înțelegi, un vot de-a nostru îi, de fapt, două”.

Republica AVOLDOM. Qed.